Recenzie de Jumătate de Joc: Usher - Spectacolul de la Super Bowl LVIII cu Alicia Keys, Ludacris, Lil Jon, H.E.R. și Will.i.am

Spectacolul de la jumătate de joc al lui Usher de la Super Bowl LVIII, o jauntă coregrafiată cu atenție, care a parcurs catagraful său venerabil, a atins o strălucire fină, asemănătoare cu cea a unei rezidențe din Las Vegas, mai degrabă decât cu dinamismul exploziv de care se așteaptă de la cea mai mare scenă din lume. Din început, cu "Caught Up", spectacolul s-a desfășurat ca o celebrare elegantă, dacă puțin sigură, a două decenii de hit-uri ale lui Usher.

Includerea lui Alicia Keys, H.E.R., Lil Jon, Ludacris și will.i.am a promis un ansamblu dinamic de actori care, pe hârtie, ar fi trebuit să ofere un impuls electrizant la eveniment. Cântecul de duet al lui Keys pe "My Boo" a ridicat momentan spectacolul, vocea lor combinându-se într-un abrazare familiară care a făcut referire la zilele lor de vârf în topurile de clasament. Însă, trecerea de la un star invitat la altul, în special de la H.E.R. la solul ei de chitară, a fost mai degrabă o serie de vignete decât o poveste coerentă, fiecare interludiu fiind conceput pentru a facilita încă un schimb rapid al lui Usher, mai degrabă decât pentru a adânci explorarea muzicală a spectacolului.

Apariția lui will.i.am în timpul "OMG" a adus o scânteie de vibrare electronică, un nod către forajele lui Usher în domeniul popului mai dansabil. Însă, asemenea celei mai multe dintre aparițiile de invitați, aceasta a subliniat abordarea generală a spectacolului: atinge notele familiare, menține energia ridicată, dar nu străpunge prea mult din formula.

"U Don't Have to Call", "Burn", "Confessions Part II" și finalul "Yeah!" cu Ludacris și Lil Jon au fost toate prezentate cu finesse-ul lui Usher. Însă, spectacolul, pentru toată excelenta sa tehnică, a lipsit de momentele brute, neștintite care transformă un spectacol de jumătate de joc dintr-o simplă interludiu muzical într-un punct de referință culturală. Reacția publicului, caldă dar reținută, a semănat cu această sentință, apreciind nostalgia dar așteptându-se la o surpriză care nu a venit.

În final, spectacolul de jumătate de joc al lui Usher a fost o execuție fină, profesională, care a parcurs cariera sa impresionantă, executată cu precizie de un artist care știe să-și cunoască meseria din interior și din afară. Însă, într-un loc care a găzduit unele dintre cele mai memorabile prezențe din istoria spectacolelor live, spectacolul a simțit ca o oportunitate pierdută de a-i provoca așteptările sau de a redefini moștenirea lui Usher într-un fel semnificativ. A fost un amintire a locului său în pantheonul marelor artiști, desigur, dar nu s-a putut ajuta decât să se întrebe ce ar fi putut fi dacă spectacolul ar fi îndrăznit să ia câteva riscuri mai multe.